Din 2024, odată cu apariția în prim-planul politicii românești a fostului candidat la președinția României, Călin Georgescu, discursul religios dus uneori spre fanatism a căpătat o amploare pe care România nu o mai cunoscuse la aceeași intensitate în spațiul public de zeci de ani.
Bine gândită și construită în jurul unor teme esențiale pentru psihologia umană, campania lui Călin Georgescu s-a concentrat pe elemente care pot avea un impact puternic asupra oamenilor: poporul, credința, Dumnezeu, familia, tradiția, crucea și ideea de salvare a națiunii.
Discursul a apelat frecvent la formule cu puternică încărcătură emoțională și religioasă.
Cuvinte precum: popor, credință, cruce, neam sau referirile la Biblie au fost repetate până când au devenit, pentru o parte dintre susținători, repere aproape identitare.
Mintea umană poate suporta enorm. Se poate dezvolta prin educație, prin lectură, prin dialog și prin exercițiul gândirii critice.
Dar poate și involua atunci când emoția înlocuiește rațiunea, iar credința devine un instrument prin care orice afirmație este acceptată fără să mai fie pusă sub semnul întrebării.
Ultimii aproape doi ani au scos la iveală o categorie distinctă de oameni, și anume, cei care îl susțin pe Călin Georgescu, nu doar ca pe un politician, ci îl percep ca pe un fel de salvator.
Pentru o parte dintre aceștia, nu mai este vorba doar despre politică. Este vorba despre
credință, despre misiune și despre convingerea că ei reprezintă adevăratul popor, în timp ce ceilalți sunt priviți ca fiind rătăciți, manipulați sau chiar împotriva neamului.
Aici apare adevărata problemă! Nu credința este periculoasă. Nu religia este problema. Și nici faptul că un om își dorește schimbarea societății nu poate fi condamnat.
Problema apare atunci când credința este folosită pentru a anula întrebările, când politica
este transformată într-o formă de religie, iar un politician ajunge să fie privit ca un mesager providențial care nu mai poate fi criticat.
În acel moment, nu mai avem cetățeni care dezbat idei. Avem tabere. Unii se consideră salvatorii neamului. Ceilalți devin, automat, dușmanii lui.
Iar între noi, cei care știm adevărul și ceilalți, cei care nu înțeleg dispare tocmai ceea ce ar
trebui să țină o societate democratică în picioare, capacitatea de a gândi liber, de a pune întrebări și de a accepta că putem greși.
Poate că România nu are nevoie de salvatori. Poate că are nevoie, pur și simplu, de oameni
care să învețe din nou să gândească singuri. Dar până atunci, trăim în România, țara
credincioșilor și a păcătoșilor.
E. V.
