Iohannis trimite la CCR Legea administrației

Iohannis trimite la CCR Legea administrației

Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a trimis Curţii Constituţionale, vineri, 13 iulie a.c., o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

 

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE

asupra

Legii pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică

Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică a fost transmisă Preşedintelui României, în vederea promulgării la data de 26 iunie 2018. Prin modul în care a fost adoptată, precum şi prin conţinutul normativ, legea menţionată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (1), ale art. 44 alin. (3), ale art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75, precum şi pe cele ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, pentru motivele prezentate.

I. Motive extrinseci de neconstituţionalitate. Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică a fost adoptată cu încălcarea art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 din Constituţie

În şedinţa din data de 11.12.2017, Camera Deputaţilor, ca primă Cameră competentă a adoptat legea dedusă controlului de constituţionalitate în forma propusă de iniţiatori. În şedinţa din data de 20 iunie 2018 Senatul, în calitate de Cameră decizională, legea criticată a fost adoptată într-o formă substanţial diferită ca urmare a aprobării raportului comisiilor sesizate în fond, prin care au fost admise 6 amendamente. Astfel, amendamentele nou introduse în forma adoptată de Senat au în vedere noi dispoziţii referitoare la realizarea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, dar şi aspecte legate de concesiunea terenurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, fiind eliminate, faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, prevederile care vizau procedurile şi circuitul documentelor necesare în procesul de adoptare a hotărârilor consiliului local.

Principiul bicameralismului se întemeiază pe art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie şi a fost dezvoltat de Curtea Constituţională printr-o solidă şi constantă jurisprudenţă, relevante fiind, în acest sens, Decizia nr. 710/2009, Decizia nr. 413/2010, Decizia nr. 1.533/2011. Astfel, Curtea Constituţională a stabilit două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate (Decizia nr. 1/2012), legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. În Decizia nr. 624/2016, Curtea a arătat că în Camera decizională se pot aduce modificări şi completări propunerii legislative, dar Camera decizională “nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator”. În Decizia nr. 62/2018, Curtea Constituţională a arătat că “trebuie avut în vedere (a) scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; (b) dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; (c) dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”.
În privinţa primului element, după cum se poate observa atât din expunerea de motive a propunerii legislative, cât şi din forma iniţiatorilor- dezbătută şi adoptată de Camera Deputaţilor – iniţiativa legislativă a fost iniţiată în scopul clarificării unor aspecte legate de procedurile şi circuitul documentelor necesare în procesul de adoptare a hotărârilor consiliului local, respectiv a clarificării unor dispoziţii privind concesiunea bunurilor din domeniul privat al statului. Astfel, nici în forma iniţiatorilor şi nici în forma legii adoptate de către Camera Deputaţilor nu există nicio prevedere referitoare la aspecte legate de inventarul bunurilor din domeniul public al statului ori la modul de realizare al acestuia. Atât iniţiativa legislativă în forma depusă de iniţiatori, cât şi legea în forma adoptată de Camera Deputaţilor conţin un articol unic cu 5 puncte, în timp ce forma adoptată de Senat cuprinde trei articole, dintre care primul are 3 puncte şi un articol cu 17 alineate nou introduse. Aşadar, prin forma adoptată de Senat legea se îndepărtează atât de scopul ei iniţial, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative, cât şi de forma adoptată de Camera Deputaţilor, cea mai mare parte a modificărilor adoptate de Senat referindu-se la realizarea inventarului bunurilor aparţinând domeniului public al statului – problematică diferită de cele două variate menţionate ale iniţiativei legislative.

Prin raportare la cel de al doilea element, şi anume, existenţa unor deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, prin raportul adoptat de comisiile sesizate în fond la Senat, au fost admise 6 amendamente care reprezintă deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, respectiv: schimbarea obiectului de reglementare al legii şi realizarea de modificări şi asupra Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, introducerea unui articol cu un conţinut format din 17 alineate referitoare la inventarul bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ – teritoriale, precum şi modificarea dispoziţiilor referitoare la concesionarea terenurilor ce aparţin domeniului privat al unităţilor administrativ teritoriale.

Cu privire la cel de-al treilea element, respectiv existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, învederăm că forma iniţiatorului şi cea adoptată de Camera Deputaţilor conţine un articol unic cu 5 puncte, în timp ce forma adoptată de Senat cuprinde trei articole, dintre care primul are 3 puncte, unul dintre acestea introducând un articol cu 17 alineate. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut existenţa unei configuraţii semnificativ diferite chiar şi în situaţia în care o propunere legislativă adoptată de Camera de reflecţie cuprindea un articol, iar forma adoptată de Camera decizională cuprindea două articole (Decizia nr. 62/2018).

Prin raportare la aceste considerente, apreciem că Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică încalcă, prin modul său de adoptare, principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.

II. Motive intrinseci de neconstituţionalitate

1. Încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (3) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie

La art. III din legea supusă controlului de constituţionalitate se abrogă art. 21 din Legea nr. 213/1999 privind bunurile proprietate publică. Totodată, la art. I pct. 1 din legea criticată, prin intervenţia asupra art. 122 din Legea nr. 215/2001 se introduce o nouă procedură privind inventarul bunurilor aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale.

În prezent, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1999, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte şi se modifică, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti, de primarii unităţilor administrativ- teritoriale, precum şi de persoanele delegate de către aceştia. De asemenea, aceste inventare se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale. Ulterior, inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local.

Modificarea adusă art. 122 din Legea nr. 215/2001 prin legea supusă controlului de constituţionalitate schimbă această procedură, în sensul în care atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local nu se mai face prin hotărâre de Guvern. Astfel, după înscrierea provizorie a bunurilor – realizată de către oficiul teritorial al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ca urmare unei hotărâri a autorităţii deliberative – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice transmite un punct de vedere în termen de maximum 60 de zile.

Ulterior acestui punct de vedere şi modificării, dacă este cazul, a hotărârii de aprobare a inventarului bunurilor din domeniul public, se adoptă o altă hotărâre a autorităţii deliberative, prin care se atestă inventarul bunurilor din domeniul public local. În plus, valabilitatea atestării la domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Prin urmare, instituirea posibilităţii ca un bun pentru care nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate să fie inclus în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public, prin simpla declaraţie pe propria răspundere a secretarului unităţii administrativ-teritoriale, care atestă simplul fapt că nu există litigii soluţionate definitiv, deschide posibilitatea ca bunurile să fie trecute în inventarul bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale chiar şi în lipsa unor acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Declaraţia pe propria răspundere prevăzută de art. 122 alin. (7) din legea criticată priveşte doar faptul că în privinţa acelui bun nu există litigii nesoluţionate definitiv, între acest aspect şi existenţa sau nu a unor documente care să dovedească dreptul de proprietate, însoţite de extrasele de carte funciară, neexistând o legătură.

Mai mult, art. 122 alin. (8) menţionează că această declaraţie pe proprie răspundere va fi însoţită de un referat al conducătorului compartimentului de resort, privind “conformitatea cu realitatea pentru bunul respectiv”. Faţă de cele arătate, sintagma “conformitatea cu realitatea” din conţinutul alin. (8) al art. 122 este neclară şi imprecisă, fiind dificil de înţeles dacă acest referat are în vedere confirmarea faptului că în privinţa acelui bun nu există litigii nesoluţionate definitiv sau vizează şi alte elemente: faptul că pentru respectivul bun nu există un titlu de proprietate, nu este grevat de sarcini, nu face obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată. Neclaritatea acestei sintagme este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

Totodată, prin faptul că se deschide posibilitatea ca un bun proprietate privată să fie trecut în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al statului, chiar şi în lipsa unui titlu de proprietate, dispoziţiile menţionate din legea criticată contravin şi art. 44 alin. (3) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie.

2. Încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), precum şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie

Prin art. I pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate se completează art. 123 din Legea nr. 215/2001 cu două noi alineate, alin. (21) şi alin. (22). Astfel, de la regula potrivit căreia concesionarea bunurilor ce aparţin domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale se face prin licitaţie publică – regulă stabilită în art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 – prevederile menţionate din legea criticată instituie unele excepţii. Astfel, potrivit alin. (21) al art. 123 din Legea nr. 215/2001 din legea criticată: “Concesionarea terenurilor ce aparţin domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale se poate realiza în mod direct către proprietarii construcţiilor edificate pe acestea, precum şi în situaţiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Însă, potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, constructorii de bună-credinţă beneficiază de un drept de preempţiune la cumpărarea terenului din proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, iar preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui raport de evaluare, aprobat de consiliul local sau judeţean, după caz. Aşadar, legiuitorul a instituit acest drept de preempţiune doar pentru constructorii de bună-credinţă.

În situaţia de faţă, posibilitatea concesionării respectivelor terenuri în mod direct, către proprietarii construcţiilor edificate pe acestea, fără licitaţie publică şi fără a se face distincţie între constructorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, constituie un privilegiu nejustificat obiectiv şi raţional pentru această categorie faţă de alţi proprietari interesaţi de concesionarea respectivului teren – dar care nu au ridicat o construcţie pe acesta – contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Mai mult, prin introducerea acestei dispoziţii, se creează posibilitatea ca inclusiv constructorii de rea-credinţă să beneficieze de acest privilegiu, în raport cu o persoană interesată de concesionarea terenului, o atare reglementare fiind contrară scopului legii şi reglementărilor privind concesiunea, drept modalitate de exploatare a unui bun al unei unităţi administrativ-teritoriale, aspect ce contravine şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică este neconstituţională în ansamblul său.

Leave a Reply

Your email address will not be published.