Michelangelo Buonarroti – 550 de ani de la naștere
„Poți să citești toate tratatele despre frumusețea sublimă, și tot nu vei înțelege această noțiune. Intră însă în Capela Sixtină și rotește-ți privirea: aici vei descoperi frumusețea în esența ei pură”( E. Castelar y Ripoll, 1872).
Bolta Capelei Sixtine din Palatul Vatican are o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. În 1508, la cererea papei Iuliu al II-lea, Michelangelo a început s-o picteze.
A fost un proiect gigantic și epuizant, la care a lucrat patru ani mai mult singur, fiindcă a renunțat la ajutoarele pe care le adusese de la Florența.
La momentul acela, artistul își demonstrase genialitatea atât în pictură, cât și în sculptură și arhitectură. Realizase deja pentru bazilica Sfântul Petru celebra sculptură Pietà, care i-a uimit pe contemporanii săi, statuia lui David și alte opere de pictură și sculptură.
În 1905, papa Iuliu al II-lea îl chemase la Roma și îi dăduse comandă să realizeze un mausoleu în care să îmbine arhitectura cu sculptura, în manieră clasică. Pentru acest proiect grandios, care s-a întins pe durata a patru decenii, deoarece a necesitat întreruperi, Michelangelo a stat opt luni la Carara ca să aleagă cele mai bune blocuri de marmură.
Frescele Capelei Sixtine au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512, iar mulțimea adunată a rămasă mută de încântare în fața picturilor. Partea centrală cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric; Crearea aștrilor; Dumnezeu desparte apele de pământ; Crearea lui Adam; Crearea Evei; Păcatul originar și izgonirea din rai;
Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu; Potopul; Beția lui Noe. Laturile boltei înfățișează sibile și proroci. La realizarea acestor picturi artistul a folosit culori rezistente și strălucitoare, care și-au recăpătat prospețimea după renovarea Capelei Sixtine din 1990.
Pentru decorarea pereților altarului, care avea o suprafață de 17 metri lungime și 13, lățime, a făcut primele schițe în 1534, dar s-a apucat de pictat în vara anului 1536 și a finalizat lucrarea în 1541, toamna. Tema a fost Judecata de apoi, iar realizarea pe măsură. Michelangelo a dat acestui act final al omenirii dimensiunile unei tragedii cosmice care transmite spaima și disperarea umanității confruntate cu perspectiva condamnării veșnice, însă măreția picturii a fost umbrită ani de zile de prejudecățile puritane ale epocii sale.
Tabloul apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Iisus Hristos în ipostaza de Judecător Suprem l-a surprins neplăcut pe papa Pius al IV-lea, care, acuzându-l pe autor că a încălcat conveniențele și catalogând opera drept „ perversă”, a poruncit să se picteze o draperie menită să acopere goliciunile personajelor. Creația lui Michelangelo a rămas neînțeleasă vreme de două secole, însă timpul i-a redat gloria meritată.
Este considerat cel mai important artist din perioada de vârf a Renașterii italiene (împărțind podiumul cu Leonardo da Vinci).
În general, lumea îl receptează pe Michelangelo ca sculptor și pictor, însă, în afara picturii, sculpturii, desenului și arhitecturii, geniul său s-a manifestat și în domeniul poeziei. Chiar dacă era foarte ocupat cu sculptura și pictura, simțea și nevoia expresiei verbale, uneori notând, în timp ce lucra, pe un carton sau pe o foaie volantă, catrene, fragmente de poezii, chiar poezii întregi, în genul sonetului și al madrigalului. Aceste texte au circulat în manuscris, în timpul vieții sale, fiind cunoscute și adesea comentate în prelegeri publice.
Au fost tipărite postum, de nepotul său, în 1623, într-o ediție incompletă și „infidelă”, din dorința de a-i proteja memoria, „căci poezia lui Michelangelo e biografia spiritului său zbuciumat.
Umil și exaltat în fața celor pe care-i iubea, mândru și ferm înaintea celor în greșeală, oricât ar fi fost ei de puternici, omul care s-a mistuit creând cunoștea doar marile dimensiuni ale artei și marile frenezii ale simțirii.” (Cornelia Comorovski, Literatura umanismului și renașterii, Editura Albatros, București, 1972).
La moartea tatălui său, în 1534, scrie: „Cu toți simțim durerea, e comună,/ Dar mare-i după felul fiecărui – / ori, Doamne, – o știi în mine cum răsună!” Spre sfârșitul vieții, poezia lui devine meditație asupra iubirii, asupra timpului și morții:
„În ochii tăi frumoși și calmi văzură/ Setoșii ochi ai mei nu o himeră,/ Ci pe Acela care ne conferă/ Doar prin iubire propria-i natură…” (sonetul LXXIX, dedicat lui Tommasso Cavalieri);
„Deși ești sumbră, dulce noapte dragă,/În pacea ta sorbi ziua ce ne-asaltă,/Clarvăzător e cine te exaltă;/Cin’ te cinstește are mintea-ntreagă…” (sonetul LXXVIII); „Vai mie, Doamne, Iată, mă trădară/ Și zilele-mi ce fug spre veșnicie/ Și-oglinda tot mai dreaptă și amară!” ( sonetul XLIX)
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut pe 6 martie 1475, la Caprese Michelangelo în Republica Florentină. A fost fiul lui Lodovico di Buonarroti Simoni și al |Franciscăi di Neri del Miniato Siena. Impresionanta sa carieră are rădăcini în copilărie.
Întorcându-se familia la Florența, de unde era originară, părinții își lasă fiul în grija unei doici. Întâmplarea face ca aceasta să fie fiică și soție de pietrar. Așa s-a născut dragostea lui Michelangelo pentru marmură, iar dorința părinților ca el să facă studii umanistice, nu îl convinge, în final abandonând școala. Începuturile picturii sunt legate de prietenia cu pictorul Francesco Granaci.
Urmează ucenicia cu Domenico Ghirlandao care la vremea aceea avea cel mai vestit atelier de pictură din Florența, dar nu abandonează sculptura.
Vârsta de 14 ani marchează o nouă etapă în viața lui. Începe să studieze sculptura cu Bertoldo di Giovani pe baza statuilor antice din grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit „Il Magnifico”. Acesta era conducătorul politic al Florenței, dar și protectorul artelor, iar în palatul lui care devenise un important centru de cultură umanistă Michelangelo a avut posibilitatea să cunoască mulți artiști, printre care, poetul Angelo Poliziano.
În cei trei ani în care locuiește la familia de Medici (1489 – 1492), realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala.
După moartea lui Lorenzo Magnificul se hotărăște să se întoarcă acasă, însă evită perioada tulbure instaurată în Florența așteptând să se restabilească pacea, ceea ce se întâmplă în 1495. Între timp, călătorește la Veneția și la Bologna și mai realizează trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Întors la Florența, sculptează Il bambino, în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea.
Ajunge pentru prima dată la Roma în 1496 și primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli, printre care Bachus beat. Tot atunci sculptează Pietà.
Revine la Florența în 1501 și sculptează statuia lui David. Din această perioadă datează și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti.
Anul 1505 îi aduce o comandă foarte importantă de la papa Iuliu al doilea, mausoleul pe care l-a devârșit în 40 de ani. Și tot Papa Iuliu al doilea l-a însărcinat, în 1508, să picteze bolta Capelei Sixtine.
După alte sculpturi și picturi (Moise, în 1515, Sclav murind, în 1516), în 1521 începe lucrările la cavoul familiei Medici. E puțin spus că era apreciat, i se spunea Il Divino. Între timp Florența e din nou, pentru scurt timp, republică, iar Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. De Medici revin la putere și papa Clement al VII-lea îi trece cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo se-ntoarce la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea cavourilor faminiei de Medici.
În 1534, papa Clement al VII-lea îl aduce la Roma să picteze pereții altarului din Capela Sixină. Rămâne la Roma până la sfârșitul vieții.
În 1548, primește de la papă comanda de a continua construirea catedralei începute de Bramante și este numit „arhitect șef și constructor al bazilivaca I Petru”.
Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele).
Michelangelo Buonarroti moare la Roma, la 18 februarie 1564. Avea de 88 de ani. Conform dorinței exprimate anterior, corpul său este dus la Florența și depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.
Referințe bibliografice:
Cornelia Comorovski, Literatura umanismului și renașterii, Editura Albatros, București, 1972
Autor: Mariana Al-Saleh
https.//www.libertatea.ro
