Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a trimis Curții Constituționale, joi, 26 iulie a.c., o sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.
Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor a fost trimisă de Parlament spre promulgare Președintelui României în data 10 iulie 2018. Prin conținutul său normativ, legea dedusă controlului de constituționalitate cuprinde dispoziții contrare prevederilor constituționale consacrate de art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 69, precum și de art. 147 alin. (4), pentru motivele ce urmează a fi prezentate.
1. Art. unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 69, precum și art. 147 alin. (4) din Constituție.
Noul art. 37 alin. (2) al Legii nr. 96/2006 din cuprinsul art. unic pct. 1 al legii supuse controlului de constituționalitate prevede: „În baza mandatului reprezentativ, deputații și senatorii acționează în interesul poporului, putând astfel să intermedieze în orice mod, fără a pretinde sau primi bani sau alte foloase materiale, relația dintre cetățeni și organele administrației publice centrale și locale și serviciile și direcțiile din subordinea acestora, relația dintre aleșii locali și autoritățile publice centrale, dar și dintre potențialii investitori și autoritățile publice locale”.
Încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituție
În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Constituție: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. În vederea combaterii fenomenului corupției și asigurării integrității în viața publică, România a ratificat, prin Legea nr. 365/2004, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care prevede că fiecare stat parte elaborează și aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupției eficiente și coordonate care favorizează participarea societății și care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice și bunurile publice, de integritate, transparență și responsabilitate (art. 5 paragraful 1).
Potrivit Convenției ONU împotriva corupției, „fiecare stat parte trebuie să încurajeze în mod special integritatea, cinstea și răspunderea agenților publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, sens în care va aplica, în cadrul propriilor sisteme instituționale și juridice, coduri sau norme de conduită pentru exercitarea corectă, onorabilă și corespunzătoare a funcțiilor publice” (art. 8 paragrafele 1 și 2).
Art. 18 al acestui instrument internațional, făcând referire la traficul de influență, precizează: „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influența sa reală ori presupusă, în vederea obținerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui fo
los necuvenit pentru instigatorul inițial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influența sa reală ori presupusă, în vederea obținerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte”. Definiția dată traficului de influență în cuprinsul Convenției ONU împotriva corupției nu face o distincție între tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, condiția fiind ca folosul să fie necuvenit.
