La bord…
Amiralul întoarse vasul. La timona înălțată,
Numai oceanul sparse gheața lumii neaflată,
Crestele împodobite cu fireturi de argint
Se topiră într-o clipită și intrară în pământ,
Dar ocheanul este întors chiar de a lumii întâmplare
Neajunsă de fregată în clipa urmăritoare…
Desigur, se vede apusul la chemarea norilor,
Toate razele solare se închiseră ușor
Și doar Luna vrea să apară ca o stea pe bolta serii,
Unde-s, Amirale, bumbii și, mai mult, unde sunt norii?
Dar eu nu conduc nici cerul, nici pământul, ci un vas
Care scuipă fum și flamă și se strică la obraz,
Când lumile nu vor pace, ăsta este timpul meu
De-a cuprinde bunăvoia lumii, de-a întoarce greul greu
Cu aceeași monedă… Sunt Amiralul evreu
Care poate, ia și schimbă, și preface în ioc
Orice întâmplare rece, neajunsă de noroc!
Dar acum tangajul este mult înalt și mult absurd,
Se culege dintre mușii ce se apropie râzând
De a lor marotă grea, de încetinirea ceții,
Și de moarte, și de fum, și de tot necazul vieții;
Înșiși ei cuprind cerescul norilor de fantezie
Și ei înșiși vor aprinde din lumină, din prostie,
Încă o armă, încă o flintă, încă o ghiulea de tun,
Vor lansa la inamicul praf de pulbere și scrum,
Dar o pânză se desprinde… Lăsați, Domnule Amiral,
O vom strânge mult mai strașnic decât pe întâiul zadar,
Doar pe cer să lumineze, să vedem cum lumea sa
Este mai apropiată de lumina de pe stea!
Rezonantă în univers, are un ecou teribil,
Ca teribil remorcher de stele în mod vizibil,
Însuși norul fanteziei plutește pe valul serii,
Doamne sfinte, Amirale, cu îngăduința mării,
Fă-mă ca să văd lumina de pe cer ce se reflectă
În orbita principală a cometei nu prea spelbă,
Dar cum inamicul este neînduplecat, nocturn,
Abia pieptiș să-i aținem calea noastră peste drum,
Însă drumul ne desparte: noi virăm acum sud-est
Și aprindem lumânarea ce se stinge în foc celest.
La timonă, Amiralul socotește în clepsidră,
În odgoane gudronate ce e rău și se întâmplă,
Timpul va decide care depărtare l-a cuprins,
Și mobilul definirii cu răspundere de mus –
Vreo orbită răsucind către Terra multul Soare
Or, cum zice-va poporul, o planetă oarecare;
Luna martoră și ea, dar discretă, nu se vede,
De cum Pământul o ascunde de pe boltă printre plete:
Stelele, fireturi simple, se vor oglindi în noapte,
Ce păcat că Amiralul adormi cu gânduri șapte!
Din somn zbuciumat de valuri deferlând în poezie
Se deșteaptă și cuprinde pacea lumii în armonie,
Iar ca să tămăduiască răul ce nu s-a făcut,
Sparse sticla mării verde și-o atinse c-un sărut,
Rece este apa serii… marea știe cât e ea
De înaltă și de spelbă, insipidă, veșnic grea…
De aceea, Amiralul, amiral rămâne-va,
De aceea, întâmplarea lasă locul alteia.
Craiova, 16.06.2022
Plante vechi, tot plante noi…
Salvia vindecătoare lăsând micilor gepizi
Dacul lor de vindecare, pe romani îi teșmeni,
Nu este o întâmplare din vechime s-o cuprinzi
Cu mintea încăpătoare ce nu are în somn omizi,
Dar, cum fluturi reci devin martorii tămăduirii,
Mă gândesc și apoi revin pe pagina Mântuirii.
***
M-am gândit deja. Astfel, nu mai are grinda zilei
Nici măcar un os stingher, ori o sfară a fanteziei:
Vechiul nou nu mai atinge inimile noastre goale,
Inimă de aur stinge salvia îmbucurătoare,
Lasă calculului zilei nopțile de ceață deasă
Și cu aripi de iubire ni se oferă în dar, la masă.
Craiova, 12 Aprilie 2025
Poezia de Luni
Ana-Maria Cristofir
Foițe de fantezie colorate cu surâs!
Talpa nostimadei scrie pe un cerc deja confuz
În concentrice mistere ce lărgesc un punct de gheață,
Lumea ierbii noastre piere, o idee o răsfață…
Nu sunt eu un chiup de lut, nu sunt mânătarca vie,
Sunt un strugure mustind, mustul ca o fantezie…
Laudele de pe drum sunt idei, o fire pierd
În istorii întretăiate de discursul lumii spelb!
Nici un nume n-am acum să conteze în poezie,
Cercul lasă în vorbe mii loc de cinste la o mie
De răzlețe gânduri pașnice în vis de viață
Care nu se pot aprinde decât la un semn-povață.
O, înșelătoare palmă! E țărână mâna mea,
Ce se sfărâmă în ochi din ațe, nu mai este nici perdea,
Nici cortină de mătase nu mai este azi în lume
Și nici lume nu mai este rugă pentru Om și jude…
Are cerul nori plăpânzi și pufoși, și chipuri care
Se ascund pe după duzi printre piscuri de mirare:
Misterice fantome apar, revin, se alungă, se declină
În cercul de chihlimbar se așterne zi senină
Ca lumina în formare pe o rază din cenușă
Care vântură vâltoare când becațe bat la ușă.
Craiova, 12 Aprilie 2025
Adevărul, Mântuirea
Ana-Maria Cristofir
Două ouă se ciocniră: un spumos vis alb, diurn,
Lăsând lumilor de spumă Adevărul pe Pământ,
Nu se știe cozonacul de va fi fost rumenit
Ca obrajii cei de vatră arși de focul întețit,
Pentru această zi de Paște, pasc mioarele pe deal,
Se întâlnesc chipuri de jale cu copii cu ochi vernal,
Este fruntea lor plăpândă un tainic mister păstrând,
Lăsând loc de o secundă la Lumină și la gând…
Adevăr grăiesc și pruncii, Adevăr rostesc de un timp
Oamenii de prin ogradă și femeile zorind…
De aceea, în Zi de Paști, bucuroși ne primenim,
La Biserica Luminii facem drum ca s-o primim!
De vor fi, de nu vor fi oameni de băgat în seamă,
Las hai-hui un gând păgân și mă aplec către năframă;
E Icoana însetată de lumina ochilor,
Lumi de aștri de zăpadă o ating încetișor,
Frunți de gheață vor cuprinde lumea noastră cu privirea,
Se prefiră dintre umbre Adevărul, Mântuirea.
Craiova, 13 Aprilie 2025
