Alienarea parentala sau fostul sot ma denigreaza in fata copilului – forma de abuz asupra copilului

Alienarea parentala sau fostul sot ma denigreaza in fata copilului –  forma de abuz asupra copilului
Alienarea parentala este recunoscuta si in tara noastra drept forma de 
abuz psihologic/emotional sever asupra copilului. Aceasta recunoastere 
s-a realizat in mod expres prin Dispozitia nr.2/2016 pentru 
recunoasterea fenomenului alienarii parentale/parintesti. Se intampla ca 
unii dintre parinti divortati sau aflati in proces de divort sa 
procedeze la denigrarea sistematica a celuilalt parinte, cu intentia 
alienarii (instrainarii) copilului fata de parintele respectiv. Astfel 
de activitati care izvorasc din asemenea intentii nu reprezinta altceva 
decat abuzuri asupra copilului, abuzuri care pot fi sanctionate de catre 
instantele de judecata in mod corespunzator. Intotdeauna trebuie urmarit 
si respectat interesul superior al copilului.


Ipoteza standard este urmatoarea: unul dintre parinti, de regula cu 
suport din partea unor terte persoane, genereaza o situatie in care 
copilul ajunge sa aiba, in mod artificial, o relatie mai mult sau mai 
putin disfunctionala cu celalalt parinte; in principiu, se considera ca 
alienarea parentala este completa atunci cand copilul insusi ajunge sa 
refuze contactul cu celalalt parinte.

De aici rezulta cateva caracteristici esentiale ale alienarii parentale:

– Parintele alienator actioneaza in mod intentionat pentru generarea 
unei relatii disfunctionale a copilului cu celalalt parinte;

Asadar, intentia trebuie sa fie considerata fundamentala atunci cand se 
vorbeste despre alienare parentala.

Realitatea faptica a tuturor relatiilor dintre parinti si copii este ca 
intotdeauna parintii isi vor manipula copiii, intr-o forma sau alta. 
Intregul proces de crestere si educare al unui copil presupune 
manipularea acestuia si, de foarte multe ori, inclusiv intr-o relatie 
parentala perfect functionala, unul dintre parinti il va manipula pe 
copil impotriva dorintelor celuilalt parinte.

Cu alte cuvinte, ceea ce difera, in mod fundamental, intre o situatie 
uzuala legata de cresterea unui copil si o situatie de alienare 
parentala este intentia: in primul caz, intentia este educarea copilului 
conform convingerilor proprii ale parintelui; in al doilea caz, intentia 
este indepartarea celuilalt parinte.

O ipoteza speciala, des intalnita in practica noastra, este ceea ce noi 
numim “alienarea prin omisiune”, iar cel mai simplu mod pentru a explica 
la ce ne referim este oferirea unui exemplu:

Cel mai adesea, momentul in care ne dam seama ca suntem in prezenta unui 
caz de alienare parentala este acela al audierii minorilor – ca 
procedura judiciara in caz de litigiu, folosita drept mijloc probator.

Instanta de judecata se va confrunta cu urmatoarea situatie: copilul 
declara foarte convingator ca nu doreste prezenta celuilalt parinte in 
viata sa, desi in cadrul cercetarii judecatoresti nu apar probe, lucrari 
care sa ateste o oarecare “vina” a parintelui  astfel alienat, care sa 
fi putut realmente sa determine reactia copilului.

Foarte rar, dar, din fericire, totusi existent, instanta, ulterior unei 
asemenea audieri, il intreaba pe parintele presupus alienator (de 
regula, cel rezident) ce a intreprins el personal in legatura cu acest 
fenomen, daca il tolereaza sau, dimpotriva, daca il ingrijoreaza si pe 
el in mod genuin ceea ce se intampla in relatia copilului cu celalalt 
parinte.

De regula, acest parinte se complace cu ideea, ii convine, o tolereaza 
si, cel mult la nivel declarativ, se arata oarecum ingrijorat; in 
realitate, se bucura de rezultatul produs intr-un mod egoist si il 
foloseste in scopuri mici.

Intr-o astfel de situatie, suntem in prezenta unui rezultat de alienare 
parentala, care chiar daca nu este urmarit si produs direct de catre 
parintele alienator, este acceptat prin simpla pasivitate.

– Parintele alienat nu trebuie sa fie responsabil de disfuntionalitatea 
relatiei sale cu copilul, chestiune care exclude situatiile de abuz, 
violenta de orice fel sau abandon;

Situatiile de abuz si violenta de orice fel sunt de la sine intelese. In 
mod paradoxal, insa, astfel de imprejurari reprezinta cel mai mare 
obstacol practic in identificarea corecta a unei situatii de alienare 
parentala.

Un parinte abuziv fata de celalalt parinte sau fata se copil va ajunge 
sa aiba o relatie disfunctionala cu copilul, de regula, in mod automat. 
Copilul va observa de la sine trauma celuilalt parinte si/sau va fi el 
insusi, in mod direct, traumatizat. Asadar, efectul alienarii se 
produce, dar cauza rezida in comportamentul unui parinte abuziv, nu in 
comportamentul celuilalt parinte.

Intr-o astfel de situatie, pe care o intalnim deseori in practica, 
parintele abuziv va nega ca a fost abuziv si il va acuza pe celalalt 
parinte de defaimarea sa in fata copilului, de “spalarea creierului” 
copilului, de proferarea de acuzatii denigratoare si nefondate. La prima 
vedere, toate acestea ar parea sa indice exact o situatie de alienare 
parentala. Ca atare, procedand in acest mod, parintele abuziv se 
pozitioneaza in mod mincinos ca fiind victima comportamentului celuilalt 
parinte.

Dintr-o astfel de dinamica a relatiilor de familie – reiteram, des 
intalnita in practica – rezulta necesitatea absoluta de a verifica pe 
larg orice fel de sustinere de abuz pe care parintele presupus alienator 
o face impotriva parintelui presupus alienat.

 Avocat Marius Coltuc

Leave a Reply

Your email address will not be published.